Omoruri din Vechiul Testament (continuare)

Dupa cum am promis, revin cu completari la lista de atrocitati din Vechiul Testament. Exemplele care vor urma, depasesc stadiul de simple omoruri, avem de a face aici de un adevarat genocid comis de D-zeul biblic.

Numerii Cap 16: D-zeu ucide 14700 oameni + 250 care s-au razvratit impotriva lui Moise, dorind ceea ce azi numim democratie.

II Regi Cap 24: 70.000 oameni omorati de ciuma de Dzeu din cauza lui David, pt ca a indraznit sa faca un recensamant al populatiei !

III Regi Cap 18: Ilie injunghie 450 prooroci de-ai lui Baal

Numerii Cap 25: 24.000 oameni ucisi pt ca cei din Israel aveau relatii cu fetele din Moab.

Iesirea 32:27-28 Din porunca lui Moise, fii lui Levi ucid 3000 oameni – frati, prieteni si vecini de-ai lor pt ca s-au inchinat la un vitel de aur.

Lista continua cu cetatile Sodoma si Gomora, cu Canaanei si orasele lor nimiciti in Numerii Cap 21 1-3, pe Amoreii din Hesbon, tot poporul Vasanului la Edrei – 60 de cetati (Numerii 21:33 si Deuteronomul 3:3-4), tot poporul Madianitilor (au omorat toti barbatii, copiii si femeile ce au cunoscut barbat, iar virginele au fost inrobite pt a fi violate ulterior), toti primii nascuti ai egiptenilor ucisi, pana si primii nascuti ai dobitoacelor, etc etc etc etc etc etc etc etc etc.

Citeam zilele trecute intr-o lucrare de-a istoricului si criticului literar Marian Popa o comparatie cel putin interesanta: „În total, peste 2’270’363 de oameni (şi aici nu au fost puse la socotealǎ victimile care n-au fost sau n-au putut fi numǎrate -de exemplu, cei de la potop, armatele faraonului, primii nǎscuţidin Egipt, Sodoma, Gomora, uneori femeile şi copii care n-au fost numǎraţi, nefiind consideraţi oameni şamd) au fost omorâţi, direct sau indirect, de cǎtre Dumnezeu şi contabilizaţi în Vechiul testament.
Câţi a omorât Satana? 10, şi anume copiii lui Iov, povestea fiind în Iov 1″.

Si chiar si aceste 10 victime puse in cârca Satanei, au cazut de fapt prada jocului (am vrut sa zic diabolic, dar in acest context suna funny) lui D-zeu, care cu buna stiinta ii lasa pe mana Satanei.

Si sa nu creada cineva ca dau acest citat pt ca il consider pe Satana superior lui D-zeu in vreun fel – lucru imposibil pt simplul motiv ca niciunul nu exista, chiar mai mult, Satana are calitatea de a fi cel mai penibil personaj biblic, este de departe cea mai neverosimila aparitie a acestei carti.


Comments

comments

8 gânduri despre “Omoruri din Vechiul Testament (continuare)”

  1. Auch, acu am vazut comentariul de final.
    „Si sa nu creada cineva ca dau acest citat pt ca il consider pe Satana superior lui D-zeu in vreun fel – lucru imposibil pt simplul motiv ca niciunul nu exista, chiar mai mult, Satana are calitatea de a fi cel mai penibil personaj biblic, este de departe cea mai neverosimila aparitie a acestei carti.”

    Cum adica niciunul nu exista ??? Hm, .. ma bagi la banuieli.

  2. DA ,INTR-ADEVAR SI PE MINE M-AU PUS PE GANDURI ACESTE FAPTE SANGEROASE DIN VECHIUL TESTAMENT.
    DAR TOATE ACESTEA SUNT PEDEPSE PENTRU IDOLATRIE .UNA DIN CELE ZECE PORUNCI INTERZICE LUCRUL ACESTA.
    DACA LA NOI ESTI PEDEPSIT PENTRU FAPTELE ANTISOCIALE , NU TI SE PARE NORMAL SA EXISTE SI PEDEPSE DIVINE PENTRU INCALCAREA PORUNCILOR SALE.
    IN NOUL TESTAMENT IISUS PROPOVADUIE INSA ALTA LEGE -ACEEA A IUBIRII.
    CRED CA ARTICOLUL -„RAZBOIUL CA ACT DE CULT TE VA LAMURI UN PIC ASUPRA ACESTUI SUBIECT.
    INTELEG INSA NEDUMIREREA ,AM AVUT-O SI EU .

    Razboiul ca act de cult

    Razboiul ca act de cult

    Pregatirea razboiului ca act de cult

    Implicarea lui Dumnezeu in razboiul si in istoria poporului ales nu are caracter ludic si nu este nicidecum un simplu joc de rol. Jahwe este „Dumnezeul lui Israel” si se comporta fata de acesta in mod pedagogic, uneori certandu-l, alteori protejandu-l. Statutul politic al lui Israel a fost stabilit prin profetii (Gen 9:25-27, 22:17, 28:10-15), a caror implinire confirma sprijinul absolut din partea lui Jahwe. Razboaiele de cucerire sau de aparare se inscriu astfel in aceasta politica a Vechiului Testament.

    In ansamblu, organizarea unui conflict armat in perioada vechiului Israel avea o profunda caracteristica religioasa. Cei ce urmau sa lupte trebuiau sa fie intr-o stare de „puritate”, trebuiau „sfintiti” (Deut 23:10-l5, Jos 3:5,1 Sam 21:6). Este posibil ca acest act de curatire sa presupuna in primul rand postul sau o stare similara de asceza (cf. Jud 20:26, I Sam 21:6, II Sam 11:11). Mai mult chiar, textul de la II Sam 1:21 vorbeste de o sfintire a armelor.

    In Antichitate metodele de invocare a ajutorului zeului erau din cele mai diverse. Pe varfuri de dealuri sau munti, preotii, ca reprezenanti ai poporului, se rugau aducand jertfe si, in functie de anumite semne ce insoteau actul de cult, cererea era considerata ca fiind conforma sau nu cu vointa zeului si, asadar, se putea trece la punerea ei in practica. Lipsa acestui ritual era considerata o ofensa adusa zeitatii si atragea dupa sine pedeapsa. Acestui context cultural apartine si pregatirea razboiului la vechii israeliti.

    Se pare ca actul cultic incepea cu aducerea unei jertfe, dupa I Sam 7:9, aceasta fiind un miel. Jertfa putea fi adusa numai de catre preot (in I Sam 7:8-l0 este vorba de Samuel), a carui lipsa nu putea fi suplinita nici macar de insusi regele (a se vedea greseala lui Saul in I Sam 13:8-14).

    Inainte de razboi era „intrebat” Dumnezeu, prin intermediul preotilor sau, mai tarziu, al proorocilor, asupra oportunitatii unui conflict militar (I Sam 14:37, 23:2.4). Textele care mentionaza aceasta procedura (Jud 1:1, 20:18. 23. 28, I Rg 22:6.15, 20:13-14) nu specifica in ce consta exact aceasta. Se poate doar presupune ca se proceda ca de obicei la consultarea sortilor „urim” si „tummim” sau, in legatura cu acestia, era folosit efodul (I Sam 23:9-12, 30:7-8, Prov 16:33).10 Sortii alegeau chiar numele semintiei care pornea la lupta impotriva vrajmasului. Inceperea luptei nu era doar o initiativa politica, ci si una divina. Numai asigurati de prezenta lui Jahwe, israelitii intrau in lupta (Jud 3:28,1 Chr 5:22).

    Textul din II Chr 13:12 ne da un indiciu important cu privire la inceputul luptei: „cu noi in frunte sta Dumnezeu si preotii Lui si trambitele cele de razboi, ca sa rasune impotriva voastra.” Aceasta „ierarhie” mentionata in text arata clar prezenta in fruntea armatei a clerului. Este foarte putin probabil ca preotii sa fi participat la lupta, mai ales ca atributiile lor vizau in mod special cultul (a se vedea Num 4 si 18). Poate de aceea levitii nu au fost numarati intre barbatii „pregatiti de razboi” conform I Chr 21:5-6.

    Alte gesturi cultice erau strigatul de razboi (teru’ah) si sunarea din trambite (chasoserah). Strigatul de lupta trebuie diferentiat de larma fireasca unui asemenea eveniment (I Chr 5:20, Exod 32:17, Jud 7:20, Ier 50:22, 4:19, 49:2). Acesta era un semnal de lupta, dar era si un strigat cu caracter religios, fiind o componenta a ritualului ce marca prezenta Chivotului (II Sam 6:15). Un argument in plus il constituie faptul ca acest strigat se facea inainte de lupta, pe cand „ostirea era asezata in linie de bataie”, in cadrul rugaciunii (I Sam 7:8, 17:20). Ca anumite strigate erau acte de cult putem deduce din numeroasa lor mentionare in Psalmi: Ps 50:15, 120:1, 27:6-7, 28:1. Cartea I Samuel ne arata ca, in fapt, strigatul insemna prezenta Sfantului Chivot in mijlocul armatei (I Sam 4:4-7) sau poporului (II Sam 6:15). in alt caz, strigatul indreptat spre Jahwe are drept scop invocarea fortelor naturii (Iosua 10, 12-l4, Jud 5:20).12

    Conform Iosua 6:13, Num 31:6 si II Chr 13:14 trambitele erau utilizate de preoti in timpul luptei. Mai mult chiar, este mentionata o „sarbatoare a trambitelor” (Lev 23:24, Num 29:1).

    Chivotul Legamantului era simbolul prezentei divine si, prin urmare, era obiectul de cult de nelipsit in razboi. Acest lucru trebuie inteles in analogie cu practica de razboi neo-asiriana, unde reprezentarea zeului insotea desfasurarea luptei. Deasupra Chivotului era chemat numele lui Dumnezeu ca „Savaot”, ceea ce constituie inca un argument pentru prezenta lui in mijlocul luptei. Levitii erau singurii care puteau transporta chivotul sfant si ei aveau datoria ferma de a-l apara (a se vedea I Chr 15:2 in parai, cu I Chr 23:25-26). Acapararea acestuia in lupta impotriva filistenilor, prezentata in I Sam 4, a insemnat pentru Israel nu doar pierderea unei batalii, ci insasi pierderea „slavei din Israel” (I Sam 4:22).

    Toate cele mentionate mai sus constituie argumente pentru a dovedi ca indemnurile de pregatire a unui conflict militar se refera mai intai la ceremonia religioasa de invocare a prezentei lui Jahwe. Si din punct de vedere lingvistic lucrurile nu stau altfel: expresia cea mai des folosita este qaddesu milhama (Miheia 3:5, Ierem. 6:4 si Ioel 4:9). Etimologia radacinei verbale qds nu este nici acum clara exegetilor15, insa o interpretare straina sensului „a sfinti” nu poate fi conforma spiritului Vechiului Testament. Traducerea romaneasca a verbului qadas prin „a pregati” nu este gresita daca termenul este inteles ca „sfintire”, „consacrare”.

    Din punct de vedere cultural si religios pregatirea unui razboi in Antichitate avea ca moment central invocarea zeului national in lupta, insa ritualul de „sfintire” al razboiului in cazul poporului Israel se diferentiaza fundamental de cel al popoarelor straine. Jahwe este „razboinic” doar pentru Israel si atunci cand profetii vorbesc de indemnul lui Jahwe catre celelalte popoare de a se pregati pentru razboi se are in vedere modul specific al acelora de a indeplini acest lucru, fara a-L implica cu nimic in acest proces pe Jahwe. Asadar, traducerea expresiei qaddesu milhama cu „a sfinti razboiul”, atunci cand textul biblic se refera la alte popoare, este improprie intrucat nu are nimic de a face cu Sfintenia lui Dumnezeu. De aceea vom folosi in traducerea acelor texte cu preferinta verbul „a pregati” cu sensul de „a (se) consacra”, „a sacraliza”.

    „Sfintirea razboiului”, dupa metoda prezentata mai sus, este semn al prezentei iminente unui conflict care, asa cum vom vedea in textele urmatoare, sta in stransa legatura cu atributul Dreptatii lui Dumnezeu si cu autoritatea Sa de Judecator al oamenilor.

    „Razboiul sfant” in istoria vechiului Israel

    „Razboiul” in timpul Primului Testament nu a fost nicidecum „sfant”, insa el nu putea fi conceput in afara spatiului religios. Pana in momentul intrarii in Canaan, comunitatea era simbol al unitatii nationale, deopotriva loc al prezentei Sfinteniei lui Jahwe (prin Cortul Marturiei) si tabara de razboi. Jahwe este inteles primar ca un Dumnezeu Care intervine in razboaie pentru victoria lui Israel. Acele cateva texte care il prezinta pe Jahwe ca gibbor sau melek nu descriu nicidecum lupta ca un conflict cosmic, rupt de realitate, ci doar rezultatul ne apare ca miraculos (is 13, Ioel 4, Ps 18, Ex 15).36

    Gerhard von Rad sustine pe baza dovezilor arheologice ca cucerirea oraselor Ai si Jerihon nu a fost rezultatul unor campanii militare. Paul Johnson afirma tot in virtutea argumentelor stiintifice ca cetati precum Ugarit, Biblos, Megiddo si Ierihon au suferit o „intrerupere totala a continuitatii populatiei ca urmare a jefuirii si abandonarii lor”. Este posibil ca alte orase, precum Sichem, sa fi fost populate anterior exodului din Egipt de catre evrei, incat cucerirea lor sa nu mai para „o aventura disperata” Sa intelegem ca, in conformitate cu aceasta teorie, retorica „razboiului sfant” este doar o metoda de manipulare politico-religioasa?

    Cucerirea Canaanului a insemnat pentru Israel nu o proprie victorie politica, ci convingerea ca „Domnul a dat pe canaanei si pe ferezei in mainile lor” (Jud 1:1-4). De altfel, numai in acest context ideea de „razboi sfant” primeste o conotatie teologica, avand ca suport implicarea directa a lui Jahwe in istoria poporul ales. In epoca Judecatorilor si in vremea regelui Saul, Israel a dus doar razboaie de aparare a teritoriului, incat nu se poate vorbi de expansionism.

    In perioada premonarhica razboiul lui Israel are caracter sacral, insa aceasta nu inseamna ca el este unul religios. Israel lupta doar pentru credinta sa, pentru propria existenta. Razboiul poate fi socotit o fapta sfanta numai in cadrul unei ideologii si a unor legi proprii. Acesta a fost sensul de baza al „razboiului” in Israel, insa caracterul lui sacral s-a diminuat incepand cu epoca monarhica si se poate spune cu certitudine ca in timpul macabeilor razboiul a fost „profanat”. Asadar, „razboiul sfant” al Islamului, definit ca raspandire a convingerilor religioase prin interventie armata, este o idee straina vechiului Israel. Israel nu lupta pentru credinta in Jahwe, ci Jahwe lupta pentru Israel. „Razboiul” nu este pentru poporul Israel un razboi cu caracter religios. El nu urmareste raspandirea credintei in Jahwe printre celelalte popoare si, prin urmare, relatarile despre cucerirea Canaanului nu fac referiri la zeitatile sau cultul canaanitilor.

    Israel lupta pentru existenta sa ca popor si nu pentru o libertate religioasa. Se poate insa afirma ca acest ideal al razboiului aproape ca dispare in perioada monarhica, ca urmare a existentei unei armate profesioniste. Acum comandantul ostirii nu mai este Jahwe, ci insusi regele (I Sam 8:20), iar soldatii nu doar simpli israeliti, ci persoane special pregatite si platite pentru acest scop (II Sam 24:1-9). Razboiul devine astfel o chestiune pur politica, o problema de stat si nu mai poate fi conceput ca „sfintit”.

    Ca ideea de „sfintire a razboiului” se perverteste incepand cu perioada monarhica ne-o dovedeste insasi noua modalitate de pregatire a lui: in vederea oportunitatii declansarii unui razboi nu mai sunt intrebati preotii prin consultarea sortilor „urim” si „tummim”, ci profetii (I Regi 20:13.22.28, 5:10.12, II Regi 3.11-l5, 13.15-l9), sau chiar regele insusi cauta singur un raspuns favorabil (I Regi 22). Conceptul persista in cercurile profetice, insa gresita lui intelegere pune pe profeti in contradictie cu regele (I Regi 22.15-28).

    Contextul politic existent in perioada macabeilor trezeste amintirea vechilor razboaie. Nu lipsita de coincidenta ne apare noua descrierea pregatirii razboiului in I Macab 3:46-4:8: inainte de razboi se posteste (3:48, in parai, cu II Mac 13:10-l2), spre a afla voia Domnului, in lipsa sortilor se deschide „Cartea Legii” (3:48) sau „Sfanta Carte” (II Macab 8:23), se aduc inainte primele roade si zeciuiala (3:49), este chemat Domnul in ajutor prin strigate (3:51.54) si sunet de trambite (3:54). Cu toate ca „tipicul” pregatirii razboiului in epoca macabeilor este izbitor de asemanator cu cel existent in perioada pre-monarhica, diferentele sunt fundamentale: razboiul nu incepe ca porunca a lui Jahwe si, prin urmare, El nu intervine direct in acest conflict. Asa cum textele o arata, razboaiele macabeilor sunt castigate datorita avantajului militar.

    Roland de Vaux argumenteaza chiar ca razboaiele macabeilor aveau caracter religios: Matatia cere celor care au „ravna legii si se tin de legamant” sa-l urmeze (I Macab 2:27), Iuda incita la un razboi pentru popor si pentru „cele sfinte” (I Macab 3:44), pentru ca „cetatea si sfintele si Templul Domnului erau in pericol” (II Macab 15:17). Acesta nu este un razboi de aparare, ci se urmareste libertatea religioasa. Macabeii lupta impotriva „raului”, a „necredinciosilor”, a „pacatosilor” (I Macab 2:44.48, 3:5.15, 7:5.23, 9:25), insa in realitate toate aceste argumente nu sunt decat forma religioasa a pretextelor politice.

    O teologie a tolerantei in Vechiul Testament

    In Vechiul Testament razboiul nu a fost nicicand laudat etic, ci dimpotriva a fost demascat ca un instrument omenesc politic de acaparare a puterii, contrar voii lui Dumnezeu.

    Cartea Proverbelor insista asupra faptului ca un razboi trebuie dus cu buna ratiune si echilibru: „Planurile vor fi stabilite prin sfat si fa razboi cu judecata!” (Prov 20:18) „caci prin masuri chibzuite vei face razboiul si biruinta prin multi sfatuitori” (Prov 24:6). De aceea, o caracteristica a razboiului in vechiul Israel o constituie faptul ca acesta era bine delimitat din punct de vedere juridic. Capitolul 20 din cartea Deuteronom este dedicat in intregime legilor despre razboi. Dupa ce in versetele 1-8 se recomanda neparticiparea la lupta a celor ce nu sunt pregatiti pentru aceasta (a se vedea si I Macab 3:56), prima lege are in vedere indemnul la pace: „Cand te vei apropia de cetate ca sa porti razboi impotriva ei, fa-i indemn de pace” (20:10). Cucerirea unei cetati nu inseamna distrugerea ei, ci, conform textului, „tu vei manca toata prada vrajmasilor tai pe care Domnul Dumnezeul tau ti-a dat-o tie” (20:14). Legiferarea respectarii „blestemului”, a interdictiei impuse de Jahwe, are drept scop pastrarea credintei nealterate: „Ca aceia sa nu va invete sa faceti toate ticalosiile pe care le-au facut ei pentru dumnezeii lor si ca sa nu gresiti inaintea Domnului Dumnezeului vostru” (20:18). Se poate vorbi chiar de un caracter ecologic al razboiului in v.19: „sa nu distrugi copacii ei (ai cetatii n.n.) si sa nu-i tai cu securea, ci sa te hranesti din ei si sa nu-i dobori.”

    Inainte de inceputul unei lupte, Jahwe stabilea anumite interdictii, ce constituiau astfel parte din programul militar al israelitilor. De cele mai multe ori aceste interdictii se refereau la anumite persoane, bunuri materiale, la cetati sau popoare intregi. Valoarea pe care notiunea de „victorie” o dobandeste in cadrul teologiei „razboiului lui Israel” are caracter specific, intrucat aceasta nu are eminamente sens politic, ci, in primul rand, ea este consacrata Domnului. Nerespectarea interdictiilor impuse de Jahwe ca o conditie a victoriei atragea dupa sine „mania Domnului” (Jos 7:1, 22:20,1 Sam 15).

    Din punct de vedere lingvistic, cuvintele ce deriva din radacina hrm se intalnesc in primul rand in contextul relatarilor despre razboi (Jos 6:17, 7:13, 11:12-15, Deut 13:16,1 Sam 15:8, is 34:5, Ier 50:21, 51:3)5 Cherem poate fi inteles ca ceva „separat”, „ferit de profan”, ceva interzis omului pentru ca este sfintit lui Dumnezeu. In contextul relatarii unui conflict, cherem apartine ritualului de razboi. Abia mai apoi acest termen va fi inglobat vocabularului religios-cultic (Num 18:14, Lev 27:21.28, Iezec 44:29). Cherem corespunde unei cereri exprese a lui Jahwe, unei porunci, unei interdictii, unui blestem divin (Deut 7:2, 20:17, Jos 8:2, Jud 21:11,1 Sam 15:3). Dupa cum se poate vedea, aceste formulari apartin cu precadere istoriei deuteronomice.

    Textul din Num 10:9 arata ca un razboi poate fi incununat de victorie numai cand el va fi „impotriva vrajmasilor care va asupresc”.

    Un aspect pozitiv al acestui subiect il intalnim in interdictia data regelui David de a construi Templul: „Tu ai varsat mult sange si ai purtat razboaie mari; tu nu vei zidi casa numelui Meu, pentru ca ai varsat mult sange pe pamant inaintea Mea” (I Chr 22:8 si asem. 28:3).

    Numeroase sunt textele care arata ca violenta nu face parte din firescul istoriei si ca pacea promisa oamenilor nu este doar un ideal indepartat, ci realitate prezenta si intrinseca istoriei mantuirii noastre: „Domnul pe cel drept il incearca, dar uraste pe ucigas si pe cel care iubeste violenta” (Ps 11:5 si Paral. Ps 140:12).

    „Izvor de viata este gura celui drept si gura ucigasului ascunde violenta” (Prov 10:11).

    „Omul violent amageste pe aproapele sau si il duce pe o cale care nu este buna” (Prov 16:29).

    „Nu fi invidios pe omul violent si nu alege vre-una din caile sale!” (Prov 3:31)

    In unele texte razboiul este descris in toata uraciunea lui, cu furturi (Mih 2:8) si cu pierderi de vieti omenesti (II Sam 1:25, 11:25, Deut 20:5-7, is 22:2). Doar „ziua Domnului” poate fi momentul abolirii razboiului. Pacea mesianica, ca semn eshatologic, va insemna transformarea armelor in unelte de lucru, abolirea oricarui conflict; atunci „nici un neam nu va mai invata razboiul” (Is 2:2-4, Mih 4:2-4). Dumnezeu „va nimici carele din Efraim, caii din Ierusalim si arcul de razboi va fi frant. El va vesti pacea popoarelor si imparatia Lui se va intinde de la o mare pana la cealalta mare si de la Eufrat pana la marginile pamantului” (Zah 9:10). Jahwe este numit de Isaia „Domn al pacii” (Is 9:5).

    Milhamah (razboiul) este intalnit doar tarziu intr-o opozitie deplina cu salom (pacea): Ps 120:7, I Rg 20:18, Mih 3:5, Zah 9:10, Deut 20:12, Is 27:4-5, I Rg 2:5. In nici un caz salom nu s-a definit intotdeauna ca „non-razboi”, fapt dovedit in II Sam 11:7, Jud 8:9 sau I Rg 2:5.50

    Cartea Genezei ne descopera o profunda teologie a ceea ce inseamna violenta si razboiul. In vremea lui Noe, desele razboaie sunt cauza alterarii relatiei dintre om (inteles in text cu sens general de „pamant”) si Dumnezeu: „Pamantul a fost stricat inaintea lui Dumnezeu si s-a umplut de violenta (hamas)” (Gen 6:11). Cf. Gen 6:13 violenta isi gaseste sfarsitul numai prin omorarea a tot ceea ce este rau: „Sfarsitul fiecarei fapturi este hotarat inaintea Mea intrucat s-a umplut pamantul de violenta (hamas) inaintea lor si iata Eu ii voi pierde de pe pamant.’ Se poate vorbi asadar de functia de chatarsis a conflictului.

    In incercarea sa de a-si dovedi nevinovatia, Iov aduce drept argument lipsa violentei si rugaciunea curata: „nici o violenta nu a fost in palmele mele si rugaciunea mea este curata” (Iov 16:17). Relatia de interdependenta dintre cele doua notiuni dovedeste faptul ca invocarea lui Jahwe in contextul unui conflict armat nu este nicidecum in duhul de iubire si dreptate al Vechiului Testament. De asemenea trebuie sa luam in considerare faptul ca „dreptatea” nu este un concept abstract al Primului Testament, ci el trebuie inteles ca „dreptatea lui Dumnezeu”.

    Faptul ca mare parte din textele referitoare la „pace” au sens eshatologic se explica prin faptul ca acestea sunt scrise in perioada post-exilica, timp in care „mantuirea” lui Israel era vazuta ca iminenta victorie asupra vrajmasilor si instaurare a pacii mesianice vesnice. Armele vor fi distruse (Osea 1:5, 2:20, Zah 9:10, Ier 49:35, Mih 5:9) si dusmanii nimiciti (is 41:12). Jahwe nu isi va mai ajuta poporul prin razboi (Osea 1:7, Zah 4:6, is 2:4, Mih 4:3). Atunci „nu se va mai auzi (vorbindu-se de) violenta pe pamantul tau, de pustiire si prapad in hotarele tale. Tu vei numi „mantuire” zidurile tale si portile tale „lauda” (is 60:18).

    Concluzie

    Specificitatea terminologiei vechi-testamentare cu referire la problematica „razboiului sfant” in Vechiul Testament face ca aceasta din urma sa nu poata fi pusa pe picior de egalitate cu concepte similare apartinand altor culturi sau religii. Dumnezeul lui Israel, prezentat in Vechiul Testament de Isaia ca „Domn al pacii”, este totodata „Domn al vietii” pentru ca fiind El insusi Viata poate face intreaga existenta loc de salasuire a pacii.

    In Hristos moartea isi pierde puterea. in comuniunea cu El noi dobandim viata (In 11:25-26, 14:6, 1:4, 6:33.40, I In 5:40). Ca dar al lui Dumnezeu, viata trebuie respectata si nu trebuie pusa in pericol in contextul manifestarii puterii oamenilor, ci ea sa fie numai locul de manifestare a puterii lui Dumnezeu. „Ca El uraste (…) pe cel care isi acopera haina cu violenta, zice Domnul Savaot (ostirilor). Deci paziti-va viata52 (lit. paziti aceasta in mintea voastra) si nu fiti necredinciosi” (Mal 2:16).

    Mesajul biblic este asadar unul al comuniunii, al dragostei si fricii de Dumnezeu, al smereniei si tolerantei. De aceea cuvantul Sfintei Scripturii pastreaza o mare valoare in dialogul inter-cultural si inter-religios in vederea promovarii pacii in lume.

    Drd. Catalin Vatamanu

  3. Eu voi prezenta numai cateva exemple de rationamente in favoarea delimitarii clare a salbaticilor zei biblici de Divinitate.Dupa cum stiti,in textele initiale ale Vechiului Testament,scrise in limba arameica,figurau urmatorii zei tribali ai anticilor judei:elohim[zei]apare de circa 2000 de ori,Eli,Adonai,Sabaot si Iahu[Iahve].In secolul 3 e.n.,calugarul Ieronim a tradus Vechiul Testament in limba latina,savarsind blasfemia de a inlocui numele zeilor tribali cu Dominus Dei,Dumnezeu,Domnul.De ce a fost o blasfemie?Deoarece toate faptele abominabile si toate afirmatiile aberante ale vechilor zei judaici au fost puse pe seama Divinitatii.In cele 17 secole scurse de la acea blasfemie,textul biblic a fost corectat de zeci de ori de catre liderii religiosi crestini,fara a reusi sa-i schimbe caracterul salbatic,imoral,blasfemic,total nestiintific.Iata cateva exemple:
    1]Textul biblic sustine ca Dumnezeu se hraneste cu mancare,la fel ca pamantenii si cu fumul jertfelor pe care orice bun credincios trebuie sa i le aduca.De exemplu,la o cina oferita de pastorul nomad Abraham,Dumnezeu ar fi mancat un vitel intreg si turte facute din trei efa de faina[circa 8o de kilograme].Cine mananca trebuie sa digere si sa defecheze.Va dati seama ce „dar divin” a defecat zeul Sabaot dupa cina respectiva?Intr-un alt pasaj,acelasi zeu Sabaot,pretins Dumnezeu,accepta ca generalul Eftali sa-si jertfeasca fiica de rug,in semn de recunostinta pentru ca i-a asigurat victoria impotriva inamicului.Fata de „cucernicul „Abraham,zeul Sabaot s-a arata mai bland.Initial,i-a cerut sa-si sacrifice fiul Isac pe rug,dar in ultima clipa a oprit jertfirea bietului prunc,primind in loc un ied.Am pus cucernicia lui Abraham sub semnul indoielii,deoarece acesta se casatorise cu sora sa Sara[incest] si-i permitea sotiei sa intretina relatii sexuale recompensate regeste cu faraonul egiptean[proxenetism].Pozitia capriciosului zeu Sabaot fata de jertfe a determinat si primul fratricid din legenda biblica:el a preferat jertfa de carne a pastorului Abel,refuzand jertfa de legume a agricultorului Cain.Stiti ce a urmat-Cain,gelos pe fratele sau Abel ,l-a ucis,insa Sabaot nu numai ca nu l-a padepsit pentru fratricid,dar a amenintat ca oricine il va atinge va fi pedepsit inseptit.Halal zei!
    2]Textul biblic afirma ca Dumnezeu are infatisare umana si e atat de mic,incat a putut modela cu mainile sale pe Adam[dupa chipul si infatisarea lui],a cusut haine de piele pentru Adam si Eva,s-a luptat cu Iacob etc.Chiar daca Dumnzeu ar fi numai stapanul Terrei si nu a intregului Univers,n-ar fi putut fi atat de mic si n-ar fi avut preocupari atat de marunte.
    3]Textul biblic afirma ca Dumnezeu actioneaza discriminator,alegand din toate neamurile numai poporul evreu ca preferat.Va puteti imagina o asemenea atitudine din partea Divinitatii?Daca evreii au fost „alesi”,de ce mai mult de 90% din descoperirile si inventiile care au civilizat Omenirea au fost facute de arieni[europizi]?Daca judeii au fost preferatii Domnului,cum se face ca au suferit atatea necazuri si se vor stinge in urmatoarele secole,deoarece au ramas numai circa 10 milioane?
    4]Textul biblic sustine ca Dumnezeu instiga evreii la tot soiul de infractiuni si le accepta tot felul de imoralitati.De pilda,zeul Iahve,tradus Dumnezeu,i-a poruncit miticului Moshe sa puna judeii idolatri sa se casapeasca intre ei,frate cu frate.Acelasi zeu l-a invatat de Moshe sa-si intruiasca soldatii sa nu-si mai faca necesitatile fiziologice in tabere.Acestea sunt preocupari divine?Va vine a rade?In acelasi text biblic,gasim ritualul de juramant dintre vechii judei,mult mai de ras.Astfel,pastorul Abraham si-a chemat starostele slugilor si i-a poruncit:Pune mana pe penisul meu si jura ca nu-mi vei luat sotie cananianca pentru fiul meu!Acesta este text divin si revelat?Inainte de fuga din Egipt,Sabaot ii invata pe evrei sa sterpeleasca obiectele de pret de la egipteni.Acalasi zeu ii ridica pe Abraham si Sara in pozitia de strabuni ai tuturor neamurilor,in pofida faptului ca erau incestuosi si imorali.Lot,alesul lui Sabaot,a facut copii cu fiicele sale etc.
    5]Zeii tribali ai nomazilor judei eram mai ignoranti decat copiii din vremea noastra iar crestinii pun aberatiile lor pe seama lui Dumnezeu.Ei nu stiau cum arata planeta intreaga,ci numai cateva statulete din Orientul Apropiat ,nu aveau habar de sistemul heliocentric,de electricitate,televizor,avion,racheta etc..Daca ar fi sa ne luam dupa mitul biblic,am ajunge la blasfemia ca oamenii sunt mai inteligenti decat Divinitatea,deoarece ei au facut toate aceste minuni tehnico-stiintifice.In relitatea,descoperitorii si inventatorii au fost inspirati de Dumnezeu,in cele mai importante realizari.
    6]Zeii biblici aveau obiceiuri salbatice si puerile,iar crestinii le pun pe seama lui Dumnezeu.De exemplu,elohim[zeii] se temeau ca Adam va gusta si din pomul vietii,devenind nemuritor ca si ei,fapt pentru care l-au izgonit din Eden.Zeul Sabaot blestema ca o baba sarpele ispititor si pe Eva,se vaicareste de rautatile lumii create si ameninta ca o va distruge,delireaza tot soiul de prostii infantile fata de alesii sai.

  4. Salut si mersi de comment.
    Interesanta idee. Remarc totusi faptul ca dincolo de aceste probleme pe care le enumeri, tu totusi crezi in existenta unui Dumnezeu. Si cum sursa cunoasterii acestui D-zeu este tot biblia, nu pot sa nu ma intreb cum poti sa impaci lucrurile. Daca nu crezi in adevarul bibliei, carte scrisa prin inspiratie divina, de unde il cunosti pe Dumnezeul in care crezi tu? Daca recunosti ca biblia a suferit nenumarate modificari dupa bunul plac al liderilor religiosi, ea este o sursa compromisa, nu mai poti lua nicio afirmatie ca fiind sigur adevarata din ea, nici macar existenta unuia dintre respectivii D-zei.

    Problemele enumerate de tine ar merita comentate un pic mai pe larg, poate chiar postat un articol separat pt ele. Chiar pregatesc un articol despre caracterul unor personaje biblice. Daca Avraam este vinovat pentru acel incest (chiar daca era doar pe jumatate frate cu Sara), da dovada de lasitate ascunzand faptul ca este sotul Sarei, si lucrul cel mai urat – primeste cadourile egiptenilor in schimbul sotiei si nu le returneaza cand iese la iveala minciuna lui, totusi, nu cred ca este vorba de proxenetism, nu cred ca reiese din text ca egiptenii au ajuns sa se „foloseasca” de Sara. De asemenea, Lot chiar daca ajunge sa aibe urmasi prin incestul cu fiicele lui, nu poate fi gasit vinovat, el fiind in coma alcoolica in momentul consumarii faptului. Vinovate sunt fetele lui, care ahtiate dupa organul care lor le lipseste, au venit cu aceasta idee.

    Problema cu Cain si Abel este foarte interesanta: Cain este cel care urmeaza indicatiile batranului, si se apuca de cultivat pamantul (dupa pacatul lui Adam&Eva, D-zeu ii condamna pe oameni sa isi castige existenta muncind pamantul, traind cu iarba campului si cu painea obtinuta in sudoarea fetei). Abel incalca total porunca, ocupandu-se de cresterea animalelor. Surpriza vine cand D-zeu refuza darul lui Cain dar accepta darul lui Abel.

    Problema cu legamantul oficializat prin atingerea partilor barbatesti nu este una de ras deloc, ea dezvaluie viziunea primitiva a evreilor acelor timpuri si dovedeste inca odata ca nu poate avea nicio legatura vreo divinitate cu astfel de texte. In foarte multe culturi de la care evreii au imprumutat notiuni exista acest cult falic – scula este izvorul vietii, de ce crezi ca evreii au nascocit taierea imprejur ca fiind un legamant cu divinitatea? Toate acestea arata lipsa lor de originalitate (prin acest furt de motive din alte culturi), dar si gandirea lor primitiva.

    Sarpele blestemat din nou ridica semne de intrebare: In versiunea ortodoxa (si cred ca nu numai) sarpele este vazut ca intruchipare a diavolului care ispiteste pe oameni sa incalce porunca divina, in incercarea de a deveni ei insusi D-zei. Daca diavolul a luat chip de sarpe, de ce este blestemat sarpele ca animal? De ce este osandit sa se tarasca vesnic cand el ca animal nu are nicio vina? Este blestemat sa se hraneasca cu pulberea drumului – aici divinitatea a cam dat-o in bara, pe meniul sarpelui aflandu-se cu totul alte optiuni. Femeia este condamnata sa nasca in durere: cum se explica atunci faptul ca toate mamiferele nasc prin acelasi procedeu dureros? spirit de solidaritate cu rasa umana ar zice aparatorii bibliei. Cum se justifica cazurile cand femeia naste fara dureri (exista cazuri cand se intampla atat pe cale naturala, dar mai ales prin anestezii, cezariana, etc.) – au gasit oamenii modalitatea sa fenteze poruncile divine?

  5. Chestia cu Cain mi se pare mai mult decat corecta ..de fapt deja e cruzime. Corect dupa cum cred eu sau dupa cum ar fi fost legea talionului era sa il omoare pe Cain. Dar l-a lasat totusi pe pamant sa traiasca in continuare iar pedeapsa vine din propria lui constiinta care ii spune ca a gresit si stie in adancul sufletului ca merita si el la randul lui sa fie ucis; asa ca toata viata lui va fi un fugar si se va chinui (daca ar fi fost ucis si gata ar fi fost poate prea simplu). De asemenea imi amintesc ca am citit diverse studii care spun ca multi ucigasi sufera de mania persecutiei: e propria lor constiinta care ii bantuie. (ex: In nuvele pshiologice ale lui Caragiale, sau in romanele lui Dostoievski ).

    Iar despre nasterea femeii din cate stiu se pare ca „trisarea ” adica cezariana are efecte adverse lactatia nu se instaleaza imediat si nu se fac anumite modificari hormonale care au loc in cazul nasterii naturale. Si fiecare trisare aduce cu sine consecinte nefaste. Parintele Arsenie Boca (care a facut cursuri la Facultatea de Medicina ) spunea de ceva femei care aveau cancer la san ca nu au facut destui copii(la fel in momentul in care au venit barbati la el si seplangeau ca nu se inteleg cu nevestele si ca acestea sunt certarete: desi aveau copii le recomanda sa mai faca inca unul spunea ca fiecarei femei ii este dat sa faca un anume nr de copii), pt ca de multe ori apar tot felul de noduli si anomalii cu cauze hormonale; or se stie ca o sarcina e si benefica pt organismul femeii : creste nr de estrogeni pielea devine mai catifelata, mai putina pilozitate, parul e mai matasos etc. Eu una sunt o sceptica in ceea ce priveste abordarea moderna a nasterii. Sunt convinsa ca la nasterea naturala apar niste modificari si secretii de substante chimice in organism care sunt benefice si nu vreau sa-mi fur singura caciula (nu ca as fi masochista sau ceva de genu’). In concluzie: se poate trisa nasterea naturala cu dureri dar s-ar putea sa fie probleme dupa aceea.

  6. Abordezi mai multe direcţii de gândire în articolul tău. M-am gândit şi eu în ultima vreme la războaiele contra popoarelor din Canaan. Dacă ai timp, poţi să te uiţi pe ultimul articol din blogul meu; e un fel de răspuns la acuzaţia de genocid.

  7. Buna tuturor.Din intamplare am dat si eu de acest site si ce a scris Alecsandru e ce a debitat Pavel Corut care ca alternativa ni-l prezinta pe zeul Zamolxe 🙂 .In vechiul testament sunt cateva carti gen iov sau cantarea cantarilor care dupa multi nu isi au locul acolo.genesa fiind o carte transmisa oral e conceputa ca si altele pt puterea de asimilare a persoanelor din vremeea aceea acum e usor sa vb de primitivism sau salbaticie.Poate alecsandru vine si el cu o idee proprie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Sa fim siguri ca nu esti un robotel :) * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.